O lume care vede din timp

Eram la drum de zile bune. Parcursesem vreo 3000 de km, pe porțiuni de câte 500, 500…  La un moment dat, am ieșit pentru a ne dezmorți puțin picioarele. Eram în mijlocul unui orășel francez. Știam eu că Franța este patria parfumurilor, dar nu-mi puteam imagina că și o micuță localitate poate fi un rai al mirosului. Da, ne oprisem într-o localitate oarecare pentru că în cele mari nu existau locuri de parcare, în schimb erau zeci de interdicții de oprire!

Am cedat curiozității

Uluită, nu-mi puteam reveni – de la ce să fie acest miros sublim, un amestec de frezii și trandafiri, pere bine coapte și orhidee. În partea stângă, șosea, în partea dreaptă, un zid înalt. După ce că sunt mică, zidul era atât de înalt încât nu aveam nicio șansă să-mi dau seama ce ar fi acolo… Dar eu nu sunt dintre cei care să se lase cu una, cu două, dacă au o curiozitate. Așa că mi-a trecut prin cap să mă urc pe pragul mașinii și să arunc o privire. (Bine, dacă eram inspirată, mă urcam direct pe mașină, dar promit să fac lucrul acesta data viitoare!)

Indiscretă am fost, da, știu, mă veți certa pentru asta, dar nu am putut să mă abțin: voiam să dezleg misterul. Mă gândeam că e o fabrică de parfumuri sau casa vreunei celebrități, care-a cerut să i se cultive în curte cele mai impresionante tipuri de flori.

Cocoțată pe mașină, privind în interior, singurul lucru care mi-a venit în minte a fost: Fă o poză. Fă repede o poză. Și vorbește despre asta. Vorbește cât mai mult!

Tu oferi flori celor dragi?

Acum nu vorbesc, ci scriu, dar tot la acest capitol se încadrează, pentru că folosesc vorbe: ați dăruit flori mirositoare celor dragi? Când ați făcut-o ultima dată? Păstrați încă în nări mireasma aceea de prospețime? Vă amintiți culorile?

Curtea pe care am văzut-o eu era imensă, era imposibil de cuprins cu ochii, mai ales din poziția incomodă în care mă aflam, dar am făcut poza și am arătat-o multor oameni. Toți au fost consternați. Chiar fără să simtă mirosul acela îmbătător.

flori

Nu oferi flori numai la cimitir!

 Acolo era un cimitir și la fiecare mormânt existau zeci de flori. Frumos colorate, dichisit aranjate, așezate în ghivece asortate cu verdele crescut din pământ. Mirosul turbat, care te înnebunea, care te impresiona, venea de la aceste flori de care nu se putea bucura nimeni.

Poate doar eu, o turistă prea curioasă, care ajunsese acolo doar pentru că în orașele mari nu se putea opri, altfel cu siguranță aș fi preferat să parchez într-un parc mare, la o grădină botanică.

E drept, cei care aduceau florile le așezau cu grijă, dar imediat plecau fără să mai stea vreo clipă, să vadă splendoarea alcătuită din atâtea plante!

Mă întreb cum a fost viața celor care aveau acum atâta revărsare de splendoare în jur. Mă întreb cum miroase în viața noastră acum, când suntem în viață, dacă e gri sau e galben-portocaliu. Mirosul! Ce ziceți?

Mă imaginez într-o lume în care primim totul în timpul vieții, ca daruri și dovadă a iubirii, nu după viață, ca pomană, ca să demonstreze ai noștri altora că au potențial economic. Mă imaginez într-o lume în care ne arătăm iubirea cât încă o putem vedea. Cam așa este și lumea dv, nu?

S-ar putea să-ți placă și...

0 Comentarii

Scrie un comentariu

%d blogeri au apreciat: