Wine MD, poliția și Bucuria – ultima zi în Chișinău

După ce m-am îndrăgostit de pietonală , după ce am vizitat singurul design hotel din Moldova și după ce am cunoscut pasiunea lui Valentin Frunză, a venit momentul ultimei zile, cea în care am bifat ce mai aveam de văzut prin oraș și am trecut la lucruri mai serioase. Adică la cumpărăturile pentru prieteni.

Mai întâi, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală

Cu o seară înainte am vrut să îl vizitez, dar era deja închis. Prin urmare, la prima oră m-am înființat pe treptele muzeului, hotărâtă să văd ce ascunde. Din păcate, pe lângă multe minunății, ascundea și ceva reminiscențe din vremuri nu chiar plăcute. În fine, am intrat, am plătit cei 10 lei moldovenești cât era intrarea și am pornit în aventură. Am început să fotografiez chestii pe acolo până a apărut o doamnă care m-a întrebat foarte rece dacă am plătit taxa de fotografiere. I-am zis că nu mi-a zis nimeni că ar trebui plătită. M-a mustrat din priviri și m-a trimis la casă. Acolo am achitat 15 lei și am plecat voioasă în periplul meu printre haine tradiționale din diverse părți ale Moldovei și lumii.

După greșeala cu taxa de fotografiere, am mai făcut una: am vrut să merg într-o direcție diferită decât cea indicată de ei. Așa era logica mea. Văzusem ceva interesant și eram nerăbdătoare să ajung la costumul acela tradițional. Ei bine, nu. A apărut din nou doamna respectivă și m-a certat și mi-a zis că trebuie să urmez cifrele de deasupra ușilor. Recunosc, nu le remarcasem. Poate pentru că nu erau prea vizibile.

Am observat că trebuia să aibă o Biblie expusă, dar nu era la locul ei. Aha! Am găsit modul să mă răzbun pentru modul rece în care am fost tratată. Am chemat-o pe doamna cu pricina și am întrebat-o unde este Biblia, că sunt interesată și aș dori să îi fac o fotografie. Nu a știut ce să îmi răspundă. A zis că o cheamă pe doamna curator. Am încuviințat și am așteptat să apară. A venit și i-am explicat că doresc să văd cum arată o Biblie atât de veche, dar nu este la locul ei, iar documentele acelea erau într-o chirilică veche, pe care eu chiar nu puteam să o descifrez. Mi-a spus că reorganizaseră de curând muzeul și că unele obiecte este posibil să nu fie la locul lor. În cele din urmă am localizat-o și eu m-am declarat mulțumită.

 

 

Am plecat mai departe, descoperind, rând pe rând haine tradiționale vechi, obiecte casnice (năframe, blidare, șetrgare etc.) și bijuterii străvechi.

De la distanță am pus ochii pe o vază și mi-am zis ”Asta sigur este din cultura Cututeni!”. M-am apropiat și da, aveau expuse mai multe obiecte aparținând acestei culturi. O cunosc pentru că teritoriul unde s-au descoperit obiecte din acele vremuri se întinde până la satul de unde este tatăl meu, iar în Piatra Neamț este un întreg muzeu de artă eneolitică Cucuteni. Plus că îmi și place această cultură. 🙂

 

La subsol era toată istoria presupusei evoluții de la cele mai mici făpturi și până la un dinozaur reconstituit și un ied cu 2 capete împăiat.

La etaj am descoperit o colecție foarte interesantă dedicată căsătoriei. Erau tot felul de haine de nuntă, lăzi de zestre pline, nuntași, mese încărcate de bunătățuri și chiar și scrisori de dragoste de la ostași plecați la luptă către iubitele lor de acasă. Doamna de acolo a salvat toată vizita pentru că a fost foarte generoasă cu detaliile și poveștile și aproape că am uitat că mai am și altele de văzut înainte să plec spre Piatra Neamț.

Moldova înseamnă și vinuri

De la muzeu am plecat direct la magazinul de vinuri pentru că aveam de cumpărat suveniruri. Da, știu, aș fi putut să merg la cramă să cumpăr. Dar am preferat să las turul cramelor pentru o altă vizită și să cunosc îndeaproape orașul. Așa că iată-mă pe Pușkin 15, la Wine MD. Am coborât în magazin, unde am descoperit sute de sticle de vinuri, toți pereții fiind ”tapetați” cu sticle. Am început să analizez sticlele și să mă gândesc ce ar trebui să iau. Dar cum nu mă pricep la vinuri, m-am îndreptat spre casă, unde am descoperit o doamnă care părea să fie proprietara magazinului. I-am mărturisit ignoranța mea în ceea ce privește vinurile și am rugat-o să mă ajute să aleg ceva potrivit.

I-am descris cum este fiecare persoană pentru care voiam să cumpăr, enumerând ce le place, ce nu le place, ce stil de viață au, ce hobby-uri au și, după ce am terminat, am plecat de acolo mulțumită. Doamna de acolo chiar a fost atât de drăguță încât mi-a vândut ultimul vin de un anumit tip, un vin pe care și-l oprise pentru ea. Am apreciat gestul și i-am spus că voi recomanda magazinul ei și altora. Destinatarii suvenirurilor au fost încântați de alegerea făcută cu ajutorul respectivei doamne. Prin urmare, dacă nu aveți drum pe la cramă, vă recomand să treceți pe acolo, pentru că aveți de unde să alegeți!

Poliția și Bucuria

Nu, nu am greșit titlul. Am avut ocazia să interacționez și cu Poliția moldovenească. Eram cu mașina pe Ștefan cel Mare și încercam să îmi găsesc drumul către ultima oprire pe care o făceam în Chișinău – fabrica Bucuria că deh, nu puteam pleca din Chișinău fără bomboane de la mama lor de acasă. 🙂 Așa că eram cu ochii în Waze mai mult. La un moment dat a trebuit să întorc și eu am zis că-s mai deșteaptă și că mai bine întorc acolo. Ei bine, strada aceea era cu sens unic. Așa că am întors la 180 de grade și am așteptat să se facă roșu să plec odată cu ceilalți. A apărut și poliția în fața mea, care au făcut aceeași manevră ca și mine, eu devenind mai încrezătoare în mine că nah, dacă și poliția a făcut ca mine, e totul ok. S-a făcut verde și am plecat, cu ochii tot în Waze.

După vreo 100 metri am auzit semnale sonore de poliție.  Mi-am zis că doar nu or fi pentru mine. M-am uita în oglinda laterală și l-am văzut pe polițist că îmi făcea semn să opresc. Prin urmare, semnalele sonore erau chiar pentru mine. Am intrat pe o stradă laterală și am parcat.  M-au invitat în mașina lor, dar am ezitat. Era cam ciudat. Mi-au zis că ce pot păți, că e mașină de poliție, nu altceva. Am început să râd și le-am zis că în viață mi s-au întâmplat tot felul de chestii care nu ar fi trebuit să mi se întâmple și prefer să fiu circumspectă. Până la urmă, m-am așezat pe scaunul din dreapta și așteptam să se uite unul dintre polițiști la acte.

Am tot încercat să le explic că nu am vrut să intru pe strada aia, ci doar să întorc, că nu m-au crezut. Urma să îmi dea amendă. În viața mea nu am primit o amendă. Nu era să încep în Moldova. Le-am și zis că mă vor lăsa cu o impresie neplăcută despre poliția moldovenească și că o să scriu pe blog despre ei. Le-am mai zis că e păcat să își amendeze turiștii, în loc să îi încurajeze să mai vină și să îi ajute. Le-am spus că din Chișinău urma să plec la Piatra Neamț să îmi iau copilul, apoi plec la București și apoi în Bulgaria și că am nevoie de toți banii că dacă nu, îmi strică vara. În cele din urmă, mi-au zis că să îi iau ceva drăguț copilului din banii de amendă și că să îi urmez că mă duc ei la fabrică, să nu mă mai rătăcesc. Așa că am ajuns la Bucuria cu escortă de poliție. Beat that! :)) Cum e la Bucuria? Am câteva poze mai jos.

Să ajungi acasă nu e ușor deloc!

După ce am cumpărat vreo 3-4 pungi de bomboane – sincer, aș fi cumpărat tot magazinul – am vrut să plec spre Piatra Neamț. Dar acum nu îmi cumpărase cartelă telefonică cu internet, nu aveam internet. Și uitasem să fac asta în centru, unde găseam net. Așa că…încotro era ieșirea din oraș? M-am orientat cât de cât, am plecat într-o direcție și am mers cât am mers, pe diverse străzi până când am văzut că e o ieșire din oraș. Cum erau niște polițiști acolo, i-a întrebat dacă este ieșirea spre România. S-au uitat ciudat la mine și au zis că da, este una dintre ele.

Am mers mai departe și mi-am zis că o să urmăresc indicatoarele și o să ajung eu în graniță cumva. Problema este că nu a fost niciun indicator de Albița și a trebuit să mă bazez pe amintirile mele de la venire și pe instinct. Nu e întotdeauna cea mai bună idee. La o intersecție am avut dubii și am zis că o iau într-o direcție și fie ce-o fi. La un moment dat prea mi s-a părut că nu prea seamănă cu ceea ce trebuie și am oprit. Apoi am oprit o altă mașină care venea din aceeași direcție ca și mine. S-a dovedit a fi o mașină cu suedezi care au căutat cu gps-ul drumul bun. Avusesem dreptate: nu era drumul bun. M-am întors și am luat-o prin sate, oprind la 2 sate să întreb localnicii dacă e direcția bună. Era. Și uite așa am ajuns cu bine în graniță, apoi la Hanul Ancuței, unde am mâncat o ciorbă de vită excelentă și am cumpărat papanași, plăcinte poale-n brâu și turte. Am ajuns seara târziu acasă, obosită, dar fericită. Trecusem cu bine printr-o aventură inițiatică. Vor mai urma multe alte călătorii în afara țării, în care voi pleca cu mașina personală. Am crescut. Acum am și mai mult curaj. 🙂

Credite foto: colecția personală

S-ar putea să-ți placă și...

0 Comentarii

Scrie un comentariu