Unde se duc visele când mor?

visele siropurile yo

Când suntem mici, toți visăm să devenim piloți de curse, doctori, astronauți, pictori și cine mai știe ce. Dar pe măsură ce trece timpul, visele noastre se transformă. Nu știu dacă doar din cauză că nu muncim destul de mult pentru a le îndeplini sau pentru că descoperim că, de fapt, nu este ceea ce ne dorim să facem.

Ce se întâmplă pe drum?

Oare cum de se pierd visele noastre? Și dacă se pierd, unde ajung? Unde se duc visele când mor? Atât de împovărați suntem încât uităm cu totul de ceea ce visam că vom face? Dacă am descoperit că, de fapt, ne place altceva mai mult și suntem pe calea bună către îndeplinirea altui vis, atunci totul este pe făgașul care trebuie.

Dar dacă noi încă visăm să ne facem restaurantul nostru sau să devenit fotografi la National Geographic și nu am făcut nimic în privința asta? A cui este vina? Oare nu este vina toată a noastră? Știu, vom da vina pe copii, pe lipsa banilor, pe orice altceva și altcineva decât noi. Dar poate ar trebui să ne uităm puțin mai atent la ce eforturi am depus pentru a face visul nostru realitate.

Care au fost visele mele?

woman-street-walking-girlNu îmi amintesc ce voiam să devin când eram mică, dar știu că umpleam jucăriile de pluș sau de plastic cu apă din seringă. Pot doar să îmi imaginez. 🙂 Dar îmi amintesc că, adolescentă fiind, visam că urc pe Everest sau să mă plimb prin toată lumea. Un alt vis a fost că voi scrie o poezie sau un text atât de fain încât să se mire lumea de ce am putut eu să scriu. Și am umplut jurnale de povești despre viața mea, scrise așa cum am considerat eu că ar plăcea persoanelor care m-ar citi.

Am avut și încercări de poezii. Poate nu așa de reușite. Dar au existat. Și acum continui visul din adolescență. Scriu. Cât pot de mult și îmi folosesc imaginația pe toate fronturile, pentru a mă ajuta să descopăr lumi nedescoperite încă, așteptând nerăbdătoare să le deschid către lume.

Până la 60 de ani aș vrea să…

… public mai multe cărți. 

scriitoareO carte care să reușească să exprime ce copil extraordinar am și cât sunt de mândră de el. Apoi o alta cu textele mele cele mai bune, care să mă reprezinte cel mai bine. Aș mai vrea să public una despre manierele de altă dată și cum le-am putea integra în societatea noastră postmodernă. Pentru că ne-am obișnuit într-atâta să ni se vorbească urât și fără bun simț, încât atunci când cineva ni se adresează cu respect și ne vorbește frumos, ni se pare că suntem luați peste picior și ne enervăm. Avem nevoie de politețe și de galanterie și puțină cochetărie adevărată.

… călătoresc cât pot de mult.

În cât mai multe țări, de pe cât mai multe continente, dacă se poate chiar în toată lumea. De ce? Îmi place să descopăr civilizații la fața locului, nu din cărți. Așa pot să asimilez și alte perspective asupra vieții și asupra modului de a aborda ce mi se întâmplă.

Și nu doar de asta. Îmi place să văd istorie cât cuprind ochii și să fotografiez totul pentru a mă bucura eu, dar să îi bucur și pe alții, care nu au reușit să ajungă pe acolo.

… să mă întrețin din scris

bloggerPentru a putea să călătoresc atât de mult cât îmi doresc, este nevoie de finanțe. Și, ca să le împac perfect, atunci ar trebui să câștig bine din scris, pentru că de scris pot scrie de oriunde. Important este să am ce să spun, ce să transmit.

Iar atunci când călătorești, întotdeauna va fi ceva de spus. Că este o persoană extraordinară, un loc greu de transpus în cuvinte, peripeții și experiențe neobișnuite, mereu voi fi inspirată și voi găsi povestea care strigă să iasă în lume pentru a fi citită și explorată.

… îl fac pe fiul meu mândru de mine

Desigur, aproape toți copiii vorbesc cu dragoste despre părinții lor  (atunci când părinții nu ratează în misiunea lor). Dar eu vorbesc despre a-l face pe Vlad mândru să vorbească de mine. Să îi strălucească ochii atunci când povestește ce fac eu, cine sunt eu și ce visuri am. Aș vrea ca atunci când va fi inventator sau artist, să mă invite la toate ieșirile sale publice și să îl sprijin și prin scris în eforturile sale de a reuși să își atingă visurile.

… să iubesc și să fiu iubită

Fiindcă am tot ratat punctul ăsta de-a lungul timpului, evident că se află pe listă. De fapt, cred că se află pe lista oricărei persoane. Nu am fost creați pentru a fi singuri și nici nu îmi doresc asta. Iar călătoriile și reușitele din viață au mai mult farmec atunci când sunt împărtășite cu persoana dragă, nu?

De ce vorbesc despre mine, cea de la 60 de ani?

Siropurile Yo împlinesc 60 de ani și m-au provocat să scriu 5 rezoluții de atins până când ajung la 60 de ani. Acum, dacă vorbim de această vârstă, nu este decât un număr. Contrar părerii unora, viața nu se termină odată ce îmbătrânești. Există atât de multe lucruri de care să te bucuri! Nepoții, mai mult timp pentru prieteni, călătorii și a învăța lucruri noi pentru care nu ai avut timp, sunt doar câteva dintre chestiile pentru care să nu ne panicăm că îmbătrânim.

Vârsta de 60 de ani înseamnă că ai acumulat multă experiență, ai învățat ce să nu faci și ce trebuie să faci pentru a atinge țintele pe care ți le-ai pus. Prin urmare, ar trebui să ajungi mai ușor să îți îndeplinești visele. Pentru că ce poate fi mai frumos decât sentimentul de a reuși acolo unde ai așteptat atâția ani să ai succes?

Tu ce vise ai? Ce ți-ar plăcea să faci până la 60 de ani? Ce povești ai vrea să spui când vei fi bătrân? Ce te-ar face mândru de cine ai fost și cine ești? Ce te-ar face să concluzionezi că nu ai trăit viața cum a venit, ci cum ți-ai dorit?

 

S-ar putea să-ți placă și...

2 Comentarii

  • Reply Adn de Femeie 7 noiembrie 2016 at 10:15 am

    Visele mele ajung intr-o lada vintage, în podul inimii mele. Lada care ocazional o mai vizitez și îmi revizuiesc visele, căutând mereu o cale de a le pune în practică.
    Până la 60 de ani vreau sa trăiesc astfel încât sa nu am nici un regret 🙂

    • Reply Rahela 7 noiembrie 2016 at 10:30 am

      Eu nu am nici un regret. M-am educat în așa fel încât să înțeleg că tot e s-a întâmplat m-a făcut persoana care sunt acum. Iar greșelile pe care le-am făcut au avut mereu o parte bună de caer mă bucur și pe care mă concentrez. Cum pot să am regrete când mă uit la Vlad? Cum pot să am regrete când îmi dau seama ce oameni faini am adunat în jurul meu? 🙂

    Scrie un comentariu