Interviu cu o bloggeriţă. Ana.

blog interviu

Într-o lume interesată mai mult de bani şi de carieră, mai există totuşi oameni preocupaţi de suflet. Cum ar fi o bloggeriţă faină, ANA de la despresufletulmeuAşa că am vrut să aflu mai multe despre ea. Eu am pus întrebări – nu multe la număr – şi ea a răspuns. Ce a ieşit vedeţi mai jos. Enjoy.

Când și cum te-ai apucat de blogging? Care e povestea ta?

Nervii au fost de vină! 🙂 Dar nu nervii pe care îi purtam zi de zi cu mine, ci cei provocați de cineva care mi-a lăudat abilitatea de a scrie, m-a încurajat să-mi fac un blog (eu nici nu știam cu ce se mănâncă) și apoi mi-a cerut o sumă – cât două salarii de-ale mele! –  ca să-mi creeze blogul – că eu *pot să-l umplu, dar … singură nu am CE umple*…  Atunci m-am dus la Domnul Word Press și, deși aveam senzația că îl voi arunca în aer prin nepriceperea mea, am început să buchisesc… Evident, am mai crezut că arunc în aer și laptopul, și apartamentul în care sunt, din cauza nepriceperii mele… Când am reușit să încropesc despresufletulmeu.wordpress.com, am zis: *Data viitoare sigur nu voi mai reuși. Așa rămâne!*

Și acum îmi vine să râd: am folosit niște cuvinte banale – numele lui și userul (eumiealmeu – tocmai văzusem un film de desene animate în care personajul negativ folosea mereu aceste pronume și-l învățam pe fiul meu să nu le pună niciodată pe buzele lui!) – dar nu am mai revenit asupra lor dintr-un motiv îndreptățit: îmi era teamă că nu voi mai putea în viața mea să mai trec prin ceea ce trecusem anterior. 🙂

De ce nu ai renunțat? Care au fost motivele pentru care ai ajuns să continui să scrii până în ziua de astăzi?

În primul rând, nu am renunțat pentru că îmi place să scriu.

Apoi nu am renunțat pentru că nu mi-am dorit să câștig bani din asta. Sună amețitor ce voi spune: dar cei care și-au propus să facă asta ori au lăsat jos ștacheta valorii lor (abordând subiecte care nu-i reprezintă, dar au sperat să adune și ei niște obiecte pe care nu dau bani sau niște bani cu care să iasă la o cafea în oraș), ori  s-au răzgândit și nu au mai scris (pentru că nu se fac așa ușor banii, doar pentru că ai niște opinii sau pentru că-ți trec prin cap niște dragoni).

În al treilea rând, nu am renunțat pentru că blogul este pentru mine ca un confesor – iar la prietenii adevărați nu renunți; chiar dacă  nu-i vezi cu anii, ei tot ai tăi sunt… Îi iubești și revii din când în când la ei.

Care sunt cele mai mari trei oportunități de care ai avut parte de-a lungul activităților blogosferice?

Pe locul trei, faptul că le-am fost de folos celor din jur… Când aveam o problemă, îi căutam rezolvarea, apoi scriam despre ea pe blog. Cel mai vizualizat articol este *Băiatul meu nu vrea să învețe* – a, nu, nu îți imagina că am o soluție, nici acum copilul nu se dă în vânt după învățat, dar ideea e că eu am înțeles că uneori contează alte caracteristici decât tocitul, notele sau părerea prietenilor de familie.

Cu alte cuvinte, pentru că îmi place să văd oameni fericiți, chiar dacă nu-i cunosc, îi ajut cu ceea ce trăiesc eu și sintetizez în câteva cuvinte.

Pe locul doi, blogul m-a învățat perseverența. Recunosc: eram delăsătoare. Nu băgam în seamă ideea *nu lăsa pe mâine ce poți face azi*, nu suportam să am o listă cu multele activități așa că cele mai multe rămâneau nefăcute. La toate aceste probleme, am adăugat una – să scriu zilnic pe blog – ceea ce mi-a disciplinat viața. Trebuia să le rezolv pe celelalte ca să îmi fac timp și pentru blog – fiind o plăcere, în jurul ei au început să se învârtă toate celelalte și au fost ani în care am scris zilnic. În ultimul timp nu am mai scris, dar nu de lene sau nepăsare, ci pentru că scriu în altă parte. Însă blogul există și, când mă întorc la el, mă simt alături de un frate mai mic, de care îmi e drag să îngrijesc.

Pe locul întâi ca oportunitate: faptul că am cunoscut tot felul de oameni, unii foarte diferiți de mine, dar care mi-au plăcut pentru că m-au ajutat să le înțeleg ideile, bucuriile, atitudinea. M-am regăsit în multe articole, ceea ce mi-a întărit convingerea că nu sunt singură pe pământ.

Ceva amuzant este că mi-am cunoscut chiar colegii de la muncă prin blog – pentru că nu aveam timp să stăm de vorbă unde prestam :), dar ne citeam gândurile, pe seară.

Am fost uluită cum pot trece oamenii unii pe lângă alții fără să-și dea importanță, când, de fapt, dacă ar deschide puțin ochii, ar vedea în cei de lângă ei tocmai ceea ce au nevoie la momentul respectiv.

Cât despre cele mai mari năzdrăvănii (pozitive, evident) le-am realizat cu prietenele mele care au blog, așa că pot spune clar: pe cea mai bună prietenă a mea de la ora actuală am cunoscut-o datorită blogului. Este cea care, când am spus că vreau să rămân anonimă, mi-a dat un nume: Ana… Și de atunci sunt

bloggeriţa Ana, de la despresufletulmeu.

S-ar putea să-ți placă și...

2 Comentarii

  • Reply Ana 15 aprilie 2016 at 8:22 pm

    Mulțumesc mult, Călător prin viață.
    Drum bun și niciun spin, nici înainte, nici în stânga-dreapta…
    🙂

  • Reply Călător prin viață 14 aprilie 2016 at 4:43 pm

    Fain interviu! Mă bucur să o cunosc pe ANA 🙂

  • Scrie un comentariu

    %d blogeri au apreciat: